EXPOZIȚIE CU TEMATICĂ: CARABINE, PUȘTI OTOMANE, BALCANICE, OCCIDENTALE ȘI RUSEȘTI
Armele au avut și vor avea, cu siguranță, o importanță covârșitoare în istoria și dezvoltarea umanității. Întreaga dezvoltare socială și istorică a speciei umaneeste legată de inventarea și perfecționarea continuă a sistemelor de arme. În decursul istoriei umane, arma a fost singura unealtă care s-a dezvoltat continuu, fără întrerupere, proces care continuă și astăzi. Armele albe, fie că sunt de tăiere, lovire sau împungere, există de zeci de mii de ani, dar au fost mereu perfecționate pentru a fi cât mai letale. Totuși, după ce mii de ani în războaie s-au folosit săbii, săgeți, topoare, totul s-a schimbat o dată cu apariția prafului de pușcă descoperit de alchimiștii chinezi în secolul IX.
PANOPLIE NR. 1
1. Sabie cu aspect de paloș (sus)
2. Kilij (mijloc)
3. Șimșir/Shamshir (jos)
Armele expuse pe această panoplie sunt arme otomane de secol XVII – XVIII.
În ceea ce privește sabia, s-a încetățenit folosirea termenului pentru armele individuale de luptă corp la corp, pentru lovit și împuns, cu lamă curbată și prevazută cu un singur tăiș pe partea exterioară a curburii și în general – cu excepția Extremului Orient – cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.
Părțile componente specifice sunt: lama și mânerul. Partea îngroșată din vârful lamei si prevăzută cu tăișuri pe ambele părți este numită elman, termen împrumutat din limba turcă.
Diferența dintre sabie și spadă constă în:
- forma: sabia este cel mai frecvent curbă, spada este întotdeauna dreaptă
- lama: sabia are de cele mai multe ori un singur tăiș, spada are ambele laturi ascuțite.
Un kilij (din limba turcă) literalmente ,,sabie,, folosită de turci și culturi înrudite. Verbul turcesc ,,kir,, înseamnă ,,pentru a rupe,,.
Această armă a devenit simbolul puterii și împărăției. Kilijul este un tip specific de sabie asociat cu turcii otomani incepand cu secolul al XV-lea. Lățimea lamei ramâne îngustă (cu o usoară conicitate) pana la ultimul 30% din lungimea sa, moment in care se aprinde și devine mai larg, numindu-se ,,Yalman,, (muchie falsă) ce mărește puterea de tăiere a sabiei.
În secolul al XVIII – lea, deși shamshirul a continuat să fie folosit, kilijul a suferit o evoluție: lama a fost scurtată, a devenit mult mai acut curbat cu un Yalman mai profund. Pe lângă vârful evazat, aceste lame au o secțiune transversală distinctă în formă de T la partea din spate a lamei. Acest lucru a permis o mai mare rigiditate a lamei, fără o creștere a greutății.
Simsirul ( din limba persană shamshir) este o sabie (scimitar) scurtă, având o curbură pronunțată între 5 până la 15 grade de la vârf la vârf. Tipurile de săbii cu curbură pronunțată includ: iataganul, kilijul, talwarul, pulwarrul și sabia turco – mongolă.
Șamșir Șikargar în limba persană înseamnă literal, sabie de vânator. Au fost folosite în invaziile mongole și în Balcani de armata otomană.
Samshir este o sabie curbă care dispune de o lamă subțire, care nu se ingustează aproape pâna la vârf. În loc de a fi purtat in poziție verticală, este purtată orizontal cu mânerul și vârful îndreptate în sus. A fost utilizat împotriva adversarilor fără armură, în timp ce vârful putea fi folosit pentru penetrare, curbura exagerată a lamei făcând precizia și mânuirea dificile în scopul împungerii.
Lama era fabricată din oțel de Damasc.
PANOPLIE NR. 2
IATAGANE SEC. XVIII – XIX
Iataganul are o lamă cu un singur tăiș, curbat înainte și cu un mâner format din doua placi de prindere atașate la sfârșitul mânerului fiind două urechi ornamentale de dimensiuni mari.
Spațiul dintre mânere este acoperit cu o fâșie de metal, care adesea este decolorată. Lungimea lamei variază de la 60 la 80 cm și este curbată înainte ca și falcata iberică, uneori se curbează spre spate din nou. Această formă de lamă este menționată ca fiind ,,recurbată,,. În timp ce partea din spate a lamei este realizată din oțel moale, cu muchia ascuțită este realizată din oțel dur, călit pentru durabilitate.
Mânerul nu are gardă, iar elementele de metal conectează mânerele deumărul lamei.
Plăcile de prindere sunt de obicei făcute din os, fildeș, corn sau din argint, având forma de ,,aripi,, sau ,,urechi,, pe ambele părți ale măciuliei (forma previne alunecarea mânerului din mână atunci când este utilizat pentru tăiere).
Iataganul are formă diversificată și în funcție de regiune. Iataganele din Balcani au urechi mai mari și sunt, adesea de os sau fildeș, în timp ce iataganele din Anatolia au urechile mai mici, care sunt facute adesea din corn.
Pe multe iatagane se pot vedea sofisticate opere de artă pe mâner și pe lamă, indicând valori simbolice considerabile. Neavând nici o mască, iataganul se purta lipit de corp cu teaca fixată de talie cu o eșarfă de mătase, reținut de un cârlig.
Iatagan sec. XIX are lama prevăzută cu un șanț îngust pe ambele fețe, plasat lângă muchia netăioasă (pe două treimi din lungimea lamei). Pe lamă, partea exterioară prezintă ornament din aur (aliaj conținând argint.
Iataganele damaschinate sunt cele ce prezintă pe partea exterioară a lamei inscripții cu litere arabe și decor florar/motive vegetale stilizate.
PERETE ARME ORIENTALE
Sunt etalate arme orientale de sec. XVI – XIX
- sageți;
- coif sec. XVI – XVII;
- buzdugan sec. XIX;
- lance sec. XVIII;
- sabie indiană sec. XVIII;
- bardă sec. XVIII;
- spadă;
- cotiere/aparatori.
Latura militară reprezintă partea cea mai spectaculoasă din cadrul istoriei popoarelor. Istoria miliatră a popoarelor se confundă cu istoria lor politică.
Armata a fost și este prin excelență instrumentul principal care a stat la baza formării marilor imperii.
Uniformele sunt obiecte nonagrsive care aparțin militarilor.
Coifurile, cotierele, apărătorile componente ale uniformei pentru protecție în lupta corp la corp. Arme individuale principale erau în genere spada, lancea și scutul. Alături de acestea cavalerul putea folosi securea de luptă, buzduganul – și acesta în două forme: cu ghiulea legată de un lanț pentru a da forță loviturii sau nu.
Buzduganul clasic, fără lanț poate avea diferite forme și mărimi, în funcție de cerințele luptei. În general era folosit pentru deteriorarea armurilor și a scuturilor. Era necesară o bună pregătire fizică a celui care îl folosea. Buzduganul reprezenta un însemn de comandament, fiind deseori bogat ornat.
Lancea lungă era folosită de cavaler numai în cazul luptelor călare.
Cu o formă asemănătoare suliței, era folosită de călăreții războinici.
Barda prezenta o lamă cu tăiș lat, subțire și curbat, pentru mărirea suprafeței de lovire. În cazul cavaleriei, ele se mânuiau ,,de-a călare cu una sau cu ambele mâini,,.
Spada ca formă nu diferă mult în evul mediu: lama lungă de circa 1 metru lungime, cu două tăișuri și cu nervură mediană, destul de groasă pentru a rezista loviturilor, o gardă solidă și mânerul înfășând ferm lama. Lama putea avea diferite devize, aflate în legătură cu proprietarul spadei. Spada era folosită de oameni puternici, ce loveau cu două mâini. Acest lucru coroborat cu unghiul lamei, producea tăieturi adânci, foarte greu vindecabile în epocă. Despicau un coif ca pe nimic, retezau mâini și picioare, etc.
Spada a devenit simbolul omului de arme.
PANOPLIE NR.3
Pe această panoplie sunt etalate săbii orientale început de secol XIX.
Strict tehnic vorbind, sabia este expresia avansat-functionala a primelor cutite si pumnale, diferentierea avand loc la sfarsitul Epocii Bronzului (in urma cu circa 5-6 milenii), cand armelor din cupru si bronz au inceput sa le fie atasate lame lungi, in forma de frunza de salcie, cu un singur tais. Inca de la inceputuri, uitate astazi, oamenii au incercat sa compenseze neajunsurile fizicului lor inventand arme pentru a se apara de animalele salbatice sau pentru a regla diferite tipuri de conflicte, individuale, tribale sau, mai tarziu, interstatale. Sabia a ramas multa vreme favorita in lupta corp la corp, net superioara buzduganului, securilor de lupta sau ghioagelor. Cu sabiile au fost ridicate imperii, pentru ca, mai apoi, aceleasi imperii tot de sabie sa cada. Denumirea acestei arme vine direct din protoindoeuropeanul saer – a rani, a taia. Sabiile din fier brut au inceput sa fie folosite de hititi, de grecii micenieni, de celti si de traci. Primele nu se comparau cu cele din otel si, din cauza rigiditatii lor exagerate, le erau inferioare in unele aspecte chiar si sabiilor de bronz. Un salt evolutiv a fost facut de catre grecii antici. Kopis-ul lor era o arma de lungime medie (60-70 cm), cu varful ascutit si cu un singur tais, curbata usor descendent, fapt ce ii conferea avantajul ca putea fi folosita in egala masura la impuns si la retezat. Lucru demn de retinut, nici un alt tip de sabie nu a reusit sa slujeasca atat de bine acestor doua scopuri.
Sabiile de Damasc sunt recunoscute de catre expertii armurieri drept unele dintre cele mai valoroase arme albe din toate timpurile. Pe langa faptul ca taisul era foarte dur, lama unei sabii de Damasc avea o flexibilitate incredibila, putand fi indoita in unghi de 90 de grade, dupa care revenea instantaneu la forma initiala. Exista multe relatari ale vremii care dezvaluie ca, adeseori in timpul luptelor, o sabie de Damasc reteza literalmente celelalte arme. Secretul sabiilor de Damasc era bine ascuns in compozitia damaschinului sau a otelului Wootz, cum mai era acesta cunoscut. Aliajul respectiv isi avea originea in India anilor 300 de dupa Hristos; fierarii arabi din Siria au dus insa acest otel deopotriva in pragul perfectiunii si in paginile istoriei. Asta pentru ca, inca de pe la anul 1700, nu mai exista nici un mester detinator al secretului sabiilor care i-au infrant definitiv pe cruciati.
PANOPLIE NR. 4
SĂBII CAUCAZIENE cele din partea de sus a panopliei situate pe centru de sec. XVIII – XIX, respectiv SĂBII, IATAGANE, PUMNALE ORIENTALE de sec. XVIII – XIX.
SABIA CAUCAZIANĂ este ușor încoviată, cu un canal pe mijloc, extrem de căutată pentru calitatea deosebită a materialului din care era realizată.
SABIE AFRICANĂ CU TEACĂ ȘI SĂGEȚI DE SEC. XIX
SABIE AFRICANĂ (NIGERIANĂ/TAKOUBA)
Poporul din nordul Nigeriei folosea acest tip particular de sabie ce se caracterizează prin forma sa, prin prezența tăișului la partea convexă și a mânerului ce se termină cu o formațiune din alamă.
Duelul în Occidentul creștin
Vechiul obicei germanic s-a împământenit în mai toate statele occidentului creștin, duelul judiciar devenind o instituție solidă. Se apela la ea atunci când, în fața judecătorului, se aducea o anumită învinuire unei persoane. Acuzația era însoțită de depunerea unui anumit gaj – de obicei o mănușă – pe care cel provocat trebuia să o ridice în semn că acceptă lupta. Recurgeau la acest procedeu prinții și regii, călugării și episcopii. Puteau uza de el și oamenii de rând, însă numai cei liberi. Bătrânii, femeile, călugării și tinerii (până la o anumită vârstă) nu erau obligați să dea curs provocării; iar dacă totuși doreau să o facă, erau reprezentați de un luptător de profesie, care, în asemenea împrejurări, devenea campionul persoanei care-l delegase. În caz de înfrângere, el era supus aceluiași tratament ca și persoana ale cărei interese le reprezentase: de la o amendă, până la mutilări și chiar arderea pe rug sau spânzurătoarea.
TRUSĂ DUEL
Trusa de duel occidental după anul 1840 este compusă din pistol cu cremene sec. XIX, (nr.1), pistol galant francez (nr.2), pistol englezesc London cu cremene + Mortimer .
HW Mortimer a purtat un regal mandat care a furnizat arme familiei regale și a fost bine cunoscut pentru furnizarea de arme către The Royal Mail autocare. Probabil cel mai cunoscut și unul dintre factorii de decizie de arme mai venerate ale perioadei. Seturi de Pistol de acest duel comandă filtru de prețuri extrem de ridicate de către colecționari de azi. Acest pistol de duel are un butoi octogonala de 12 inch, cu linii de aur. Top plat gravat „HW Mortimer. Londra.
Duelul este o luptă între doi adversari, care folosesc aceleași arme și au șanse egale de a-l ucide pe celălalt. Cauza unui duel în trecut era de cele mai multe ori apărarea onoarei rănite. Duelul avea reguli tradiționale bine stabilite, astăzi această luptă este aproape în toate țările interzisă. Sopul duelului era obținerea uneu așa numite ,,satisfacții,, pentru a salva ,,onoarea pătată,, în urma unei jigniri
DESFĂȘURAREA DUELULUI se făcea după reguli bine stabilite care erau precizate în ,,Code Duello,, din 1777. Jignirea era factorul care provoca duelul fiind considerată o problemă de onoare care trebuie rezolvată de bărbat. Provocarea la duel – cel jignit chema la duel persoana care l-a jignit, și cerea să numească pe cei doi secundați care vor participa la duel, prieteni sau membrii ai familiei. Duelul trebuia să aibă loc la cel târziu 24 de ore de la provocare. Pregătirea duelului se făcea în locuri izolate, dimineața. Participa alaturi de secundați și un medic. Duelul se desfășura în funcție de gradul de jignire prin diferențierea numărului de împușcături.
PANOPLIE PISTOL CU CAPSĂ ȘI PERCUȚIE SEC. XIX
PISTOL CU PERCUȚIE german – centru panoplie
O dată cu optimizarea mecanismelor de declanşare, a apărut o armă – revolverul cu percuţie. Inventatorul acestui sistem a fost Samuel Colt. Revolverul Colt se diferenţia de alte revolvere prin două aspecte importante. În primul rând, mecanismul inventat de Colt rotea cilindrul pentru alinierea urmatorului locaş în momentul ridicării cocoşului. Acest fapt nu numai că furniza o cale sigură, mecanică, de aliniere a locaşului cu ţeava, dar, în acelaşi timp, elimina o fază din secvenţa de tragere a pistolului. Mai înainte, tragerea cocoşului şi rotirea cilindrului reprezentau două mişcări separate.
Sfârșitul secolului XVIII aduce după sine apariția armelor cu percuție .
PANOPLIE TROMBLON, CARABINE, PUȘTI OTOMANE, BALCANICE, OCCIDENTALE ȘI RUSEȘTI
Tromblonul este o pușcă foarte scurtă a cărei țeavă avea gura răsfrântă ca la o trompetă. A fost folosit în secolul XVII –lea, și este cel mai frecvent reprezentat ca armă de pelerini. Pâlnia armei nu era proiectată pentru a crește acuretețea preciziei dar era folosită pentru a trage proiectile multiple sau împușcat de aproape. Această formă permite o încărcare mai ușoară a muniției cu proiectile de tot felul (gloanțe de plumb, pietricele, bucăți de sticlă sau sare de rocă) în situațiile unde nu este posibil în mod normalcum ar fi o diligenșă în mișcare pe un drum deteriorat. Prin natura sa, tromblonul, nu este o armă foarte subtilă. Deși a fost folosit uneori într-un angajament militar (trombloanele cu cremene au fost folosite de forțele Ecaterinei a II-a a Rusiei în timpul războaielor pentru a extinde teritoriul Rusiei), a fost în primul rând o armă de apărare al cărui interes principal era de a permite o tragere mediocră, maximiza șansele de a pune mai multe obiective cu rază scurtă. În partea de sus a panopliei avem un tromblon occidental cu cremene, iar situat sub acesta un tromblon cu mecanism occidental.
Carabinele sunt arme ghintuite, dar mai scurte și mai ușoare decât puștile obișnuite.
Flintele sunt arme de foc cu țeavă lungă, cu fitil, cocoș și cremene. În limba română, termenul este înregistrat prima oară la cronicarul Ion Neculce, dar termrnul provine din limba germană (Flinte) și maghiară (Flinta). Cuvântul flintă, folosit pentru a desemna o armă veche, ce se învărca pe gura țevii, și unde pulberea se aprindea de la o scânteie dată de ciocnirea cu metal a unei bucăți de cremene, denumită ,,flint,, în limba engleză
PANOPLIE PISTOALE
O altă armă de foc individuală, de mare importanţă, a fost pistolul. Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.
Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”.
Mecanismele cu roată şi cu cremene produceau scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea tragatorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă. Greutatea mică a pistolului şi eficienţa lui în condiţiile lipsei de spaţiu erau uşor de observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecţie personală. Desigur, ca şi în cazul puştii, visul oricărui soldat de pe câmpul de luptă era să poată trage mai mult decât un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă. Însuşi viaţa lui putea să depindă de acest lucru.
CUBUL I
În acest cub sunt expuse pumnale de secol XVIII – XX: PUMNAL ARAB, PERSAN/indian (cel negru) și ORIENTAL/FLAMBAT (cel zimțat), Se observă decoraţia cu pietre semipreţioase. În ceea ce priveşte pumnalul indian se observă cu uşurinţă influenţa mediului asupra lamei pumnalului având lama în formă de şarpe.
Pumnalul este o armă albă, cu lamă dreaptă, scurtă, cu două tăișuri și cu vârful ascuțit.
Pumnalul seamănă cu o spadă, dar are lungimea de maximum 30 cm. Teaca metalică era ornamentată și dispunea de două perechi de inele pentru suspendare la curea, o pereche la gura tecii și una la mijlocul ei. Pugio era folosit pentru lupta apropiată, se purta pe șoldul stâng, pe partea opusă spadei (gladius), care era arma principală.
CUBUL II
În cel de-al doilea cub sunt etalate arme otomane de secol XVIII – XIX, şi anume; două pumnale de secol XVIII şi un kilij otoman ce datează din prima parte a secolului XIX. Aici manerul este fie din os de animal sau fildeş, ornate cu caboşoane cu coral. Această modă a decorării armelor în Orient, s-a prelungit şi în perioada modernă a istoriei, când s-a trecut la folosirea pe scară largă a armelor de foc. Un factor important în descrierea unei arme este tehnica de fabricaţie. O armă de metal poate fi turnată, bătută, prelucrată la cald sau rece, strunjită, etc. Inscripţiile, simbolurile, decorul acestora, oferă cercetătorului posibilitatea de a identifica provenienţa armei atunci când nu există alte surse care să o ateste
CUBUL III
În cel de-al treilea cub sunt etalate trei pistoale balcanice cu cremene dintre care unul prezintă mecanism italian Rossi din prima jumătate a secolului XVIII.
În cadrul armelor de foc, două elemente sunt vitale pentru obţinerea câştigului de cauză pe câmpul de luptă şi anume bătaia maximă şi cadenţa de tragere. În ceea ce priveşte armele de foc de secol XVI – XVIII asemenea date tehnice nu sunt cunoscute cu exactitate.
Piesa de rezistență se află în centrul expoziției – MUSCHETA
În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar şi mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul şi devine mult mai uşoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza şi precizia tirului sunt folosite gloanţe puţin mai groase decât gura de foc, îndesate pe ţeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operaţie, apar arme cu ţeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.
Puşca apare în Franţa, pe la 1630. Se încarcă pe ţeavă, are o plăcuţă de silex şi trage un foc la două minute. În 1703, Vauban îi adaugă baioneta şi folosirea ei se generalizează. În 1818 este folosită pentru prima dată, la armele de vânătoare, amorsa cu fulminat de mercur, inventată de artificierul englez Joseph Egg. În 1837 apare carabina cu ţeava ghintuită care, imprimând glonţului o mişcare de rotaţie, îl stabilizează pe traiectorie, ceea ce măreşte precizia tirului.
La mijlocul secolului al XIX-lea, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor, superiori numeric, a fost pusă la punct prima carabină cu repetiţie.
O altă armă de foc individuală, de mare importanţă, a fost pistolul. Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.
Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”.
Mecanismele cu roată şi cu cremene produceau scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea trăgătorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă. Greutatea mică a pistolului şi eficienţa lui în condiţiile lipsei de spaţiu erau uşor de observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecţie personală. Desigur, ca şi în cazul puştii, visul oricărui soldat de pe câmpul de luptă era să poată trage mai mult decât un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă. Însuşi viaţa lui putea să depindă de acest lucru.